fifth_wave

One line review (with spoilers)- The 5th Wave

Al cincilea val – unde extratereștrii
trimit copiii să lichideze oameni pentru că după patru valuri au rămas fără buget de invazie.

*

The 5th Wave – more like 5 most famous young adult movies meshed together.

Featured image from: sickeningicons.tumblr.com/

 

last-witch-hunter-featured

One line review – The Last Witch Hunter

Ultimul vânător de vrăjitoare nu prea are chef să vâneze vrăjitoare.

Ultimul vânător de vrăjitoare este blestemat să fie, de fapt, primul și singurul vânător adevărat de vrăjitoare.

The Last Witch Hunter – un fel de combinație între Men in Black și The Seventh Son.

Featured Image: http://www.traileraddict.com/the-last-witch-hunter/poster#!4

golden-gift

Provocare

A.S. – Provocare: ia cartea pe care o citești acum / cartea preferată / cartea care îți e la îndemână. Transcrie prima propoziție. Pornind de la ea, scrie o poveste.

Glasul de la telefon părea tăios și poruncitor, dar n-am înțeles prea bine ce a spus; pe de o parte pentru că eram doar pe jumătate treaz și pe de altă parte fiindcă țineam receptorul invers la ureche.

— Vreau să ridici pachetul de pe strada Smârdan, acolo la colț cu Rozelor, în spatele gardului vișiniu. Astăzi la ora nouă fix. Nici mai mult, nici mai puțin. Viața mea depinde de tine.

Am ascultat în liniște. Nu prea am înțeles mare lucru.

— Cu cine vorbesc? am întrebat.

— Cu cine vorb…? Incredibil, tu crezi că am chef de glume? Mă vor omorî dacă nu e livrată la timp. Ai înțeles?

— Ascultă, nu te cunosc, cred că e greșeală…

— Viorel la telefon?

— Da, am spus reticent.

— Numărul se termină cu 374?

— Da, spun aproape în șoaptă și îmi întorc într-un final telefonul în poziție normală.

— Atunci ia pachetul… Ești ultima mea șan…

Pauză. Un singur bip care mi-a arătat că s-a terminat convorbirea.

Am deschis ecranul telefonului și m-am uitat la oră. Șapte și cinci minute. M-am întors înapoi la somn. Era sâmbătă, din ce îmi aminteam eu.

La 8.30, m-a ridicat în capul oaselor. Am sărit, de-a dreptul, de fapt. Fusese un tip. Cel cu ochi ciudați. Un prieten de-al surorii colegului meu. Era noapte și… ce naiba am făcut atunci? Am fost la… la… Lalala, o melodia a început să mi se deruleze prin cap. Hei, era chiar bună. Am pocnit din degete, încercând să țin ritmul. Apoi, mi-am tras o palmă peste frunte. Tipul ăla, îți aduci aminte?

Am fost la Ciocârlia și am cerut o doză dublă. I-am dat și lui și pe urmă…

Numele lui era Pipică. Ce fel de nume e ăsta? Mi-a spus că, de fapt, pe el îl chema Spiridon. Și mi-a dat numărul lui. L-am sunat înapoi și acum, Pipică m-a sunat din nou. Ca să-mi spună să iau un pachet.

După ce i-am dat doza, Pipică a fost fericit. Mai fericit decât fusese vreodată. De fapt, nu am de unde să știu asta, dar era mai fericit ca mine. Nu fusese corect. Eu eram obișnuit cu doza și nu aveam bani să mai cer una. Oare ce era în pachet? Și unde trebuia să-l livrez?

Mi-am luat o haină pe mine (și pantaloni, desigur. Ce ar fi lumea modernă fără pantaloni?) și am ieșit din casă. Strada Smârdan era la un bloc distanță de mine. Aș fi ajuns repede…

Dacă nu m-ar fi doborât foamea. M-am oprit la primul fast-food pe care l-am văzut și am comandat un kebab mare cu de toate. L-am mâncat dintr-o suflare. Am scos telefonul. M-am uitat la ceas. Nouă fără cinci. Am încercat să sun la numărul care mă apelase de dimineață. Surpriză, abonatul nu poate fi contactat.

La nouă și zece, eram lângă gardul vișiniu, de pe strada Smârdan care dădea în Rozelor. Întârziasem. Oare pachetul mai era aici. Oare Pipică mai trăia? Oare eu o să mai trăiesc, dacă mă bag în chestia asta?

Oricare ar fi fost cazul, eram deja băgat adânc de tot undeva. Ei îmi știau numărul, oricine ar fi fost ei. De la un număr, poți ajunge oricând la o adresă și de la o adresă…

M-am uitat peste gard. O cutie pătrată de carton bej era aruncată neglijent în spatele gardului. Deasupra avea o fundă roșie. Am dat din umeri și m-am aplecat să o iau.

Mi-au tremurat mâinile puțin când am dat să o deschid. Înăuntru erau o grămadă de bureți de ăia mici, care se pun în pachetele fragile. Am răscolit prin pachet în căutarea unui semn și când l-am găsit, am aruncat cutia în sus. Bureții s-au împrăștiat pe jos și două babe s-au uitat la mine urât. Eu m-am uitat înapoi speriat.

Țineam între degetele de la mâna dreaptă un deget mic, uman. Și inima îmi stătea în loc. Diverse scenarii mi-am trecut prin minte și am început să mișc incontrolabil mâna. Degetul tăiat a început să se balanseze elastic. Părea de cauciuc. M-am uitat mai bine. Niciun pic de sânge. Era din CAUCIUC.

Am izbucnit în râs.

Și mi-am amintit noaptea aia de săptămâna trecută. Adevărul era în fața ochilor mei, iar Pipică probabil era cu gagică-sa. Și ea era probabil mai terorizată decât mine.

Așa e că știți ce s-a întâmplat cu Pipică? Eu, un lucru știu. E în viață și se distrează de minune.

P.S. – Propoziția este din Play-back de Raymond Chandler.

Featured image cc FreeImages.com/Gerardo Razo Blanco

nude-darkness

Călătoria inițiatică 001

O nouă categorie: Fantasmagoria
Timp: Aici
Loc: Nesemnificativ
Perspectivă: Subiectivă
Mesaj: Contradictoriu

Am scris odată un eseu pentru umanitate în care apăram valorile sacre ale așa-zise umanități, în ciuda tuturor exemplelor care demonstrau contrariul. Nu am de gând să fac asta. Nu am de gând să fac nimic. Asta nu e o analiză, nu e un jurnal, nu sunt gânduri aruncate pe hârtie (electronică), este pur și simplu fantasmagorie. Orice ai înțelege, ăsta e mesajul tău, nu al meu. Eu sunt doar cel care face introducerea.

*

E un copil al destinului. Chiar dacă nu crede, chiar dacă se revoltă. Și îl privim cum suferă. Și ne place. Pentru că noi suntem Observatorii și ne bucurăm de succesele lui. Dar nu prea multe, că altfel devine plictisitor. Și vrem, din nou, să vedem cum suferă… chiar dacă el e un copil al destinului.

Ce înseamnă să ai timp? Îi ating pielea și o simt înfierbântată. Nu e decât o iluzie dar e iluzia noastră. Suntem ca unul și ne înțelegem prin gesturi. Îi sărut lobul urechii și trec mai jos. Mă opresc deasupra buzelor care nu sunt chiar roșii, ci așa cum îmi plac, fragede, moi. Îi simt răsuflarea care mă cere și trec mai departe. Nu merită sărutul meu… nu încă.

Copilul destinului perseverează. Și Observatorii îl privesc. Au văzut asta de sute de ori, de mii de ori. Și nu s-au săturat. Pentru că îi motivează, le dă speranță, îi face să viseze. Și cel mai mult, Observatorii adoră să viseze. Copilul destinului le liniștește foamea de măreție.

Respirația ei neliniștită, pulsul crescut… Îi ating pielea gâtului cu buzele și se cutremură. Sânii i se ridică și eu ajung deasupra lor. Atât. Mă reped și doar îi dau senzația că îi ating, pentru a mă întoarce apoi, deasupra buzelor întredeschise. Și tot nu o sărut.

E bine să fii Observator. Știi că ai ajuns la un nivel al înțelegerii superior. Poți oricând să treci mai sus. Nu știi exact ce înseamnă mai sus, mai presus, mai bun, dar există noțiunea asta și tot ce vezi te inspiră să o atingi. Dar de ce să te grăbești, când și mâine există o zi?

Dacă o sărut acum, înseamnă că s-a terminat. Tot jocul, toată povestea. Și după, ce mai urmează? Ea își ridică buzele, eu mi le cobor hulpav și vreau să mă abțin, dar deja m-am jucat prea mult. Dacă ea nu mai rezistă, eu de ce aș face-o? O simt dornică și gata să mă asculte, îi mușc buza de jos doar cu buzele mele, trec la cea de jos și ea nu mă lasă. Ne contopim într-o sărutare sălbatică, totală, în timp ce mâinile noastre caută atingerea eliberatoare.

Observatorilor le plac poveștile și nu-și dau seama că sunt, la rândul lor observați. Dintre milioanele de povești pe care le observă, doar câteva le rămân adânc întipărite în minte și în suflet. Și dintre milioanele de vieți ale Observatorilor, doar câteva rămân adânc întipărite în mintea celor ce observă Observatorii. Jocul acesta e închis și secret. Până la urmă, care e povestea?

Featured image © cc FreeImages.com/Stefan Hellwig

stars

Focurile care ard puternic se mistuie repede. Și apoi vine frigul. (1)

(Rândurile de mai jos sunt în primul rând ficțiune (din seria Schițelor). Și un omagiu adus victimelor și eroilor de la Colectiv…)

Am plecat când au început să arunce cu foc. Ce naiba se întâmpla acolo? Cum a pornit totul? Parcă viața e sortită tot timpul unei pierderi, unei pierderi ce se pierde în spirală printre alte mii de gânduri seci ce dor ca mii de ace.

Am ajuns seara. Nu știam pe nimeni și lumina se strecura fără putere printre firele fine de praf. Am văzut doi puști râzând pe marginea drumului. I-am întrebat ceva, nu mai știu ceva. Tot ce știu e că în clipa următoare m-au tras înăuntru, pentru că acolo era „marfă”. Și trebuia ca eu să văd asta. Nu știam pe nimeni, nu aveam nimic de pierdut. Am intrat după ei.

Înăuntru era întuneric dar două mingi albe ca niște stele luminau difuz interiorul. Erau plasate într-un capăt și altul al sălii lungi, aproape dreptunghiulare. Undeva, la mijlocul unui perete era plasată o scenă prea mică pentru acel local.

O fată m-a apucat brusc de mână și m-a tras după ea.

— Vino mai aproape, măi!

Păr negru, până la umeri, tăiat în zig-zag la capăt. Era unul dintre puștii care că invitaseră înăuntru

— Unde suntem? o întreb.

Nu-mi răspunde. Probabil nu aude. Se oprește și îmi indică către scena cu arătătorul întins.

— Super tare, nu?

Nu apuc să zic nimic că fuge de lângă mine și rămân cu privirea ațintită spre scena unde patru oameni cântă. Formație clasică, chitară, tobe, bas, voce. Muzica nu o sesizasem dar acum mă lovește în plin de parcă sunt lângă un difuzor imens. Încep să mișc un picior pe ritm pe blues electronic. Mă uit în jur și zâmbesc. Un difuzor imens îmi șoptește cântece în stânga mea. Nu-i văd pe puștii care m-au adus înăuntru. Ce-i de făcut? Mă întorc spre dreapta mea și întreb pe oricine e dispus să-mi răspundă:

— Cine cântă?

Un băiat slăbuț, să nu fi împlinit încă 18 ani, se uită speriat la mine.

— Cee? țipă.

Repet întrebarea.

Dă din cap în semn că a înțeles. Și apoi zice ceva.

— Nu am înțeles, spun.

El zâmbește și îmi indică semnul de ok, cu degetul mare ridicat. Îmi dau ochii peste cap și nu mai insist. Nici măcar nu știu unde sunt. Mă las pradă muzicii pentru un moment. Vreau să scap de toate, de griji, de gânduri, de speranțe. În special de speranțe… Am plecat pentru că am înțeles că există o călătorie dar asta nu înseamnă că mă aștept să se mai întâmple alte minuni. Ea s-a dus în lumea ei, lăsându-mă aici singur și chiar dacă am asistat la lucruri cu adevărat ieșite din comun, un lucru am înțeles și eu. Ea nu se mai întoarce. Și habar nu am unde a plecat.

Simt o mână pe umăr. Îmi întorc repede capul și aud o voce ruginită.

— Stai pe uscat. Nu vrei să-ți ofer ceva?

Dau din cap scurt. Vocea continuă:

— Din partea casei. Hai!

Bărbatul pletos, cu firele negre de păr atât de subțiri încât puteam să văd prin ele, își face loc prin mulțime. Ajungem la bar și văd cum dispare pe o ușiță pe care scrie cu roșu „Acces interzis”. Respect semnul și aștept acolo. Bărbatul apare de cealaltă parte a barului.

— Ce să fie? zice.

E timpul pentru câteva răspunsuri, mă gândesc eu.

— Unde sunt?

— Măi, măi, un Amnezic Red să fie.

Se întoarce și apucă două sticle. Pe una dintre ele citesc cuvântul vodka. Într-un pahar de sticlă amestecă cele două băuturi și apoi se apleacă și scoate o felie de lămâie dintr-un compartiment secret, probabil. Din seiful cu lămâi.

— Global, strigă el spre mine.

— Ce e global?

— Așa se cheamă localul, omule. Global.

Dau din cap și întreb:

— Cine cântă?

— O, e debutul unei formații. Eu doar lucrez aici. Și ieri seară eram exact ca tine, omule. După o beție de am văzut stele verzi, nici nu știam unde sunt sau de ce am venit aici. Instinctul, presupun. În locul ăsta dacă nu servești la bar, dansezi la bară… Și nu vrei să mă vezi pe mine dansând, omule.

Începe să râdă înfundat. Eu zâmbesc anemic și îmi beau băutura. E chiar bună. Vreau să-l mai întreb ceva și ridic privirea spre fața lui. Are privirea împietrită spre ceva din spatele meu. Fără să gândesc, mă întorc și pentru câteva secunde nu știu cum să reacționez. Foc. Vâlvătăile au cuprins scena iar membrii formației se agită prin mulțime. Unul e în flăcări. Gura monstruoasă a dragonului de foc se deschide și înghite tavanul de deasupra scenei. E adevărat ce văd? Am stat de vorbă câteva minute, doar atât m-am întors cu spatele. De unde naiba ar putea să izbucnească un asemenea incendiu și nimeni să nu zică nimic sau să nu reacționeze? Îmi dau seama că muzica se aude încă la intensitate maximă. Dau din mâna dreaptă și mă întorc spre barman.

— Face parte din spectacol, nu?

Nici nu apuc să spun cuvintele până la capăt și îmi dau seama ce prostie mi-a ieșit pe gură. Barmanul sare peste tejghea și dintr-o suflare e la ușă. O lovește cu piciorul și începe să urle.

— Oameni buni, EVACUAREA! INCENDIU!

Și asta a fost o prostie din partea lui. Mă uit în jur. Nu văd altă ieșire. Poate prin spate, ieșirea pentru personal. Împing ușa cu semnul „Accesul interzis” și ajung într-un hol care dă spre partea din spate a barului. Nu are nicio logică. Cine a construit locul ăsta?

Revin înapoi în club și vad mulțimea cum se înghesuie și se calcă în picioare. Și nu vorbesc în metafore aici. Mă arunc în mijlocul mulțimii și încerc să creez un spațiu. Lumea e deja panicată și cred că nici eu nu mai arăt ca un om civilizat de când am plecat din Oraș, așa că reușesc să îngrozesc câțiva puști. Apoi întind mâna și îl trag în picioare pe băiatul călcat în picioare. În afară de câteva vânătăi urâte n-are nimic. Nu-mi mulțumește, nimeni nu aude nimic în vacarmul acela dar privirea lui e plină de recunoștință. Lumea de lângă mine tușește. Focul se extinde spre cealaltă parte a localului în timp ce toți ne-am înghesuit ca sardinele aici. La un moment dat, nu-mi dau seama când, se creează fără nicio avertizare un gol în mulțime. Un grup a reușit să iasă afară. Următorul. Și sper să se miște mai ordonat și mai repede. Pe lângă fum, simt căldura dogoritoare a focului.

Aud un țipăt scurt și mă întorc repede. Apuc să văd părul negru în zig-zag al fetei care m-a condus spre scena. Cineva o împinse și ea căzu. Sar să o ajut, dar mulțimea nu e de acord. Mă împinge înapoi, cât mai departe de ea. Îmi trebuie toată forța pentru a mă ține pe picioare. Nu vreau să-mi închipui ce s-ar întâmpla dacă aș cădea. Încep să aud pe lângă țipete, gemete de durere, peste tot în jurul meu. Sunt prins. Nu pot decât să mă las purtat de mulțime. Și atunci, așa cum merg cu spatele spre ieșire văd o flacără care aleargă spre noi. Strig și fac semne disperat. Nimeni nu mă aude. Dacă reușește să ajungă până la noi, suntem terminați cu toții. Barmanul pletos răsare lângă mine și face semne altor doi oameni. Aceștia se întorc și când dau cu ochii de omul în flăcări, fac semne la rândul lor și mulțimea se deschide ca Marea Roșie în fața lui Moise. Omul în flăcări trece printre noi și iese direct afară. Răsuflu ușurat. Sunt eliberat de strânsoarea mulțimii dar nu am mult timp la dispoziție. Acum e decizia cea mare. Mă reped spre ieșire sau o ajut pe fata care a căzut. Simt că viața oricum nu îmi mai aparține așa că mă îndrept spre locul unde am văzut-o ultima oară pe puștoaica brunetă.

Și mi se face rău. Fata zace cu fața zdrobită și corpul contorsionat într-o poziție ciudată. Un toc i-a trecut prin obraz iar ochii îi sticlesc întunecat. Mă uit la fața ei o veșnicie. Parcă timpul s-a oprit în loc. Nu vreau să mă gândesc ce vârstă a avut. Acum va rămâne veșnic tânără și veșnic în locul ăsta blestemat numit Global. Îmi vine să râd și să plâng în același timp, pentru că încă o dată viața mi-a demonstrat că se poate. Se poate ca lucrurile să devină mai rele când nu te aștepți deloc. Urlu la mulțime să se miște organizat, urlu să se dea la o parte și să iasă câte doi. În timp ce urlu îmi fac loc prin mulțime. Nu îmi mai pasă pe cine dau la o parte din drum, dar tot timpul am grijă pe unde calc. Cineva mă apucă de umăr.

— Ușor, omule. Ce s-a întâmplat acolo?

Nu mi-am dat seama că am ajuns afară. Nu zic nimic, doar răsuflu greu. Într-un final, întreb:

— A ieșit toată lumea?

— De unde Dumnezeu să știu. Probabil. I-ai impulsionat nu știu cum să se deplaseze în ordine și după ce ai ieșit tu, grupurile au început să iasă mai repede, fără să se înghesuie la ieșire.

— De ce dracu nu aveți mai multe ieșiri?

Barmanul ridică din umeri.

— Nu-i locul meu. Eu doar lucrez acolo.

Auzim țipete disperate. Tresar.

Barmanul intră în alertă și o tulește spre intrarea în club.

— Stai aici, strigă după mine.

Aștept. Trec câteva minute și el nu se mai întoarce. Poate au trecut câteva secunde sau poate au trecut câteva ore, mie mi se par minute și nu mai pot să aștept. Îmi lipsește voință să aștept. Ceva dinlăuntrul meu strigă să mă întorc înăuntru. Să mă lupt cu moartea aceea care îmi răpește tot, de fiecare dată când simt ceva fericire. Așa că închid ochii pe jumătate, îmi pun mâna la gură și intru înăuntru.

Fumul a devenit atât de dens, încât nu mai văd decât la câțiva centimetrii depărtare. Îl caut din priviri pe pletos sau pe alte victime, prinse aici. Nu aud nimic altceva decât sfârâitul lemnului ars și a plasticului încins. Mai mult de trei sferturi din locație este năpădită de flăcări. Unde-i barmanul? Nici măcar nu-i știu numele. Tușesc. Și simt cum ceva mă arde pe gât. Nu mai e niciun picior de om prin zonă. Mă pregătesc de plecare.

Ca un făcut, fumul gros începe să se învolbure și ca prin ceață îl văd pe pletos venind spre mine șchiopătând. Pe umărul lui se sprijină un bărbat cu fața pe jumătate arsă. Le fac semne să se apropie. Încă un pas și suntem aproape de ieșire.

Auzim un zgomot sec și în următorul moment, mă rostogolesc pe podea. Bărbatul a căzut pe mine. Îl ajut să se ridice și în spate văd o grindă în flăcări deasupra pletosului. El geme și își agită mâna dreaptă incontrolabil. Mâneca gecii era plină de flăcări.

— Ajută-mă!

Bărbatul de lângă mine vede ieșirea și se îndreaptă șchiopătând spre ea, fără ajutorul meu.
Ridic lemnul în flăcări. E surprinzător de ușor. Iar pletosul iese repede și aleargă spre ieșire fără să mă aștepte. Mă iau după el și ieșim în noaptea friguroasă. În urma noastră se aude un bufnet puternic. Jumătate din acoperiș se prăbușise.

Barmanul stă aplecat și tușește. Eu sunt lângă el, răsuflu greu.

— Pot să-ți știu numele, omule? Îți datorez viața.

— Doru, zic.

— Eu sunt Amerto Droghin.

Cuvintele ajung leneș până la mine și nu mai spunem nimic. Departe se aud sirene și claxoane. Noaptea e încărcată de foc, suspine și durere. În rest, e liniște. O liniște aducătoare de moarte.

Va urma…

Ireversibil

Un proiect mai puțin ambițios decât primul (mai multe detalii în secțiunea Cărți) este în lucru. Cartea se numește Ireversibil și va fi o colecție de povestiri publicate în diverse forme, de-a lungul timpului.

Coperta este pregătită, lucrez la conținut.

În funcție de niște circumstanțe care nu țin de mine, cartea va fi publicată ori în intervalul iulie-august, ori după luna noiembrie al anului curent.

cover_page

 

creepy_rabbit_riding_a_bike

Vis ludic

Era un copil acolo. Mă privea surprins.

Copilul văzu…

Văd un cățeluș de pluș care latră. Își mișcă necontrolat lăbuțele din spate și dă din cap. Lângă el e un robot uriaș terminator. În mâna metalică de plastic are o sabie cu zimți tăioși. Începe să-și miște mâna de sus în jos ca un pendul nenatural.

Inima începe să-mi bată nebunește. E cel mai tare lucru pe care l-am văzut vreodată. Țip de entuziasm și mă reped spre robot. Înainte să apuc să fac un pas, cățelușul intră în calea războinicului robotic iar sabia intră în contact cu gâtul fragil de pluș. Aud un sunet sfârșit, un sfâșiat de pânză. În toate părțile sare puf și materie albă. Mă uit cu groază în jur. Cățelul se clatină necontrolat. Lăbuțele i se mișcă în continuare dar nu mai dă din cap. În loc să cadă pe o parte, cățelușul fără cap o zbughește încotro vede cu ochii și se lovește de peretele proaspăt văruit. Se întoarce și fuge în altă direcție. Îl pierd din vedere.

Încep să râd. Din ce în ce mai tare. Apoi mă pufnește plânsul. De ce a făcut-o? De ce robotul a distrus cățelul? De ce cățelul s-a mișcat exact atunci? Îmi imaginez cum s-a lovit de zid cățelul fără cap. E amuzant. Colțurile gurii mi se ridică. Dar situația e tristă. O lacrimă mi se prelinge pe obraz. Deschid ochii și fața mea e o față de copil, simplă, fără resentimente, mulțumită și minunându-se în fața minunilor lumii și a întrebărilor fără de sfârșit.

Robotul se îndreaptă către mine cu sabie ridicată, pendulul groazei pentru animalele de pluș. Zâmbesc și întind mâna. Prind lama cu palma ridicată și dezarmez robotul. Aud un sfârâit surd și robotul se oprește.

— De ce ai făcut asta? îl întreb.

— Ce am făcut? întreabă robotul la rândul lui.

— Ai distrus cățelușul.

— Chiar am făcut asta? Nu am observat.

Am multe întrebări în cap și cele mai multe încep cu „De ce…”. De ce nu ai văzut cățelul? De ce nu ai fost mai atent? De ce ai sabia aia? De unde o ai? Dar nu rostesc niciuna. Mi-e milă de robot în ignoranța lui. Îl iau de un braț și spun:

— Hai să-ți arăt!

Îl trag după mine. În ciuda faptului că robotul stă nemișcat nu îmi e greu să-l urnesc din loc. Aha, are roți sub tălpi.

Găsim cățelul fără cap într-un colț al camerei. Se lovește întruna de doi pereți perpendiculari. Robotul se desprinde din prinsoarea mea.

— Eu am făcut asta? Lasă-mă să-l calmez!

Dau din umeri și fac un pas în lateral.

Robotul se apropie atent de cățel și îl ia în brațe. Cățelul nu se mai zbate.

Zâmbesc. Jucăriile mele s-au împrietenit. E frumos. De acum, o să ne jucăm toți trei. Aplaud și țip:

— Ura! Bravo!

Și apoi îmbrățișarea robotului se intensifică. Cățelul pare că rămâne fără aer. Cusăturile încep să crape și plușul alb iese prin pielea de mătase. Robotul îi dă drumul din îmbrățișare și trupul moale de pluș se prăbușește pe podea. Acum e o jucărie nemișcată. Privesc cu uimire transformarea subită, trecerea dintr-o stare în alta a jucăriei de pluș. Nu am înțeles ce s-a întâmplat dar e fascinant. Jucăriile s-au jucat un joc pe care eu nu l-am înțeles. Am atâtea întrebări și când o să aflu toate răspunsurile, sunt sigur că o să mă simt extraordinar. Dar cine îmi poate explica? Trebuie să întreb mereu, pe toată lumea. Nu clipesc deloc în timp ce toate aceste gânduri îmi trec prin cap. Robotul trece pe lângă mine și dispare în spatele meu.

— L-am calmat, hai să ne jucăm, zice cu vocea lipsită de tonalitate.

*

Mă trezesc brusc. Vântul șuieră prin parbrizul crăpat și pătura zace mototolită pe jos. Mă aplec și o trag pe mine. Noaptea e de-abia la început. Închid ochii și în minte îmi răsună un glas șoptit:

„Hai să ne jucăm!”

Creative Commons License
Photo by Bogdan Balostin is licensed under a Creative Commons Attribution 4.0 International License.